Jocul era practicat de mayași și de azteci, datând cu mult înainte de venirea europenilor pe teritoriul american. Există, însă, multe mistere și preconcepții care gravitează în jurul acestui joc antic.

Una dintre dileme este referitoare la miza lui: învinșii erau sacrificați la final? Sau inelele de pe teren erau considerate un fel de coșuri de baschet moderne?

Răspunsul la ambele întrebări este nu: cel mai probabil jucătorii nu erau sacrificați, iar bilele nu trebuiau să tracă obligatoriu prin cercurile de pe teren, deși uneori se întâmpla și acest lucru, a explicat Christophe Helmke, profesor la Universitatea din Copenhaga, citat de Live Science.

Cum se desfășura jocul cu bile?

Arheologii au colectat informații despre acest joc din diverse surse: excavații în locurile unde ar fi fost vechile terenuri e joc, documente din perioada colonială (scrise fie de europeni, fie de indigenii care au învățat să scrie în limba engleză sau în spaniolă), dar și din desenele oamenilor locului, care descriau ce se întâmpla în timpul unui astfel de meci.

Chiar și astăzi unele culturi își ocupă timpul cu acest tip de distracție cu bile, deși nu se știe clar cât de similar e jocul contemporan cu strămoșul său antic, a mai explicat specialistul danez.

La fel ca dialectele, regulile variau în funcție de loc, însă un lucru rămânea constant: terenul avea forma unui I mare de tipar și se mai numea și „alee de joc”, fiind realizată din pietre de calcar.

Partea superioară și cea inferioară a perimetrului indicau zonele din care jucătorii puteau să marcheze. De o parte și de alta erau mici ridicături care aveau rolul de-a păstra mingea în joc în cazul în care aceasta ieșea în afara terenului.

„Jocul putea fi practicat și fără aceste structuri auxiliare, dar era mult mai dificil. Am încercat să facem reconstituiri și am ajuns la concluzia că pantele dictează cât de mult se deplasează mingea. Cu cât este mai înclinată, cu atât ritmul jocului este mai rapid”, a mai spus Helmke.

Ca mărime, dimensiunea terenului varia de la o zonă la alta. De exemplu, în Peninsula Yucatan acesta avea 96,5 metri lungime și 30 de metri lățime, însă aceasta este o excepție. Cele mai întâlnite zone dedicate acestui sport aveau aproximativ 20 de metri lungime, adică de 5 ori mai scurte decât un teren de fotbal.

Regulile jocului

Clericul Diego Durán nu a văzut niciodată personal un astfel de joc, dar i-a intervievat pe bătrânii indigeni referitor la regulile acestuia. Astfel, pe baza scrierilor lui Durán de la începutul anilor 1570, a reieșit că aztecii încercau să țină bila într-o continuă mișcare.

Două echipe concurau una împotriva celeilalte, lovind mingea cu trupurile lor, dar nu cu mâna sau cu picioarele. Arta mayașă demonstrează că jucătorii se întreceau în lovirea sferei cu șoldurile. În alte regiuni, jucătorii foloseau bâte din lemn ca să lovească mingea. Echipele puteau câștiga puncte dacă duceau bila în zona de final sau dacă adversarii făceau vreo greșeală.

Uneori, jocul îi atrăgea și pe conducători care, în unele cazuri, îi invitau chiar pe omologii lor din alte triburi sau regiuni să concureze într-un astfel de joc. Totuși, indiferent de statutul echipelor, sportul era foarte popular, iar oamenii pierdeau sume mari sau bunuri – precum hainele sau obiectele de valoare – la pariuri.

De fapt, această competiție avea mai multe scopuri. Pentru azteci era privit ca un sport de confruntare pentru tineri, un joc public cu mulți spectatori, ca un ritual al gladiatorilor în care prizonierii ar fi putut chiar să fie uciși. O altă semnificație ar fi legată de un fel de reconstituire a conflictului dintre forțele Universului, un joc pe care l-ar putea practica zeii.

Cel mai vechi teren de acest fel a fost descoperit în Guatemala și datează din anul 1400 î. Hr.. Atunci când au ajuns în Lumea Nouă, spaniolii nu văzuseră niciodată un joc similar, cu atât mai puțin bile de cauciuc.

Europenii au fost atât de intrigați încât au trimis o echipă de jucători indigeni în Spania pentru a-i arăta acest tip de distracție regelui Carol Quintul, informează Met. Pe măsură ce spaniolii au început să cucerească Mezoamerica, în 1519, ei au interzis competiția, pe motiv că era asociată sacrificiilor umane și practicilor religioase controversate.

Sacrificiile umane

Christophe Helmke a declarat că, uneori, prizonierii erau executați în urma jocului cu bile, însă aceasta nu era o regulă. Totuși, există multe mituri care circulă în jurul acestor ipoteze.

Unul dintre ele este cel al Popol Vuh, o istorie tradițională care vorbește despre mitul unuia dintre popoarele mayașe. Popol Vuh a început drept o tradiție orală care, mai târziu, a fost și redactată de un lider indigen, documentul fiind transcris ulterior de părintele Dominican Francisco Ximénez, la începutul anilor 1700.

În Popol Vuh (care înseamnă „Cartea Poporului”) zeități ale lumii subterane foloseau trucuri pentru a triumfa în acest joc împotriva oamenilor, pe care apoi îi decapitau. În final, fiii gemeni ai unuia dintre eroii uciși au decis să se confrunte cu aceste creaturi, le-au învins și le-au distrus monopolul asupra lumii.