Prima teorie sună în felul următor: când experimentăm o pierdere sau empatizăm cu durerea altuia, hormoni precum prolactina și oxitocina sunt eliberați în corp. Acestea ne ajută să facem față pierderilor și durerii, făcându-ne să ne simțim liniștiți, consolați și sprijiniți.

Când asculți o melodie tristă de la Adele sau când îți amintești o durere din trecut, acest lucru poate provoca astfel de modificări chimice în interiorul nostru și există studii care au sugerat că prolactina și oxitocina au un rol în această ecuație.

Când oamenii ascultă muzică tristă, doar aproximativ 25% spun că se simt într-adevăr triști. Restul trăiesc alte emoții, adesea tot din spectrul tristeții, cel mai frecvent experimentând nostalgie. Acest sentiment de nostalgie poate ajuta la creșterea conexiunii sociale, la atenuarea sentimentelor de lipsă de sens și la reducerea anxietății.

O altă teorie sugerează că melodiile triste sunt „săli de sport” emoționale. Ele ne oferă un spațiu sigur, controlat, în care putem explora tristețea simulată. Sunt echivalentul emoțional al antrenamentului lui Neo cu Morpheus în filmul Matrix.

Tristețea simulată ne permite să experimentăm și să învățăm din această emoție. Ne putem îmbunătăți empatia, putem învăța să vedem mai bine lucrurile din perspectiva altor oameni și să testăm diferite răspunsuri la tristețe. Acest lucru ne poate face să fim mai pregătiți pentru momentul în care are loc o pierdere reală. 

__________________________________________________________________________________________________

Urmăriți emisiunile preferate pe protvplus.ro: